- Reactii in fata greselilor copiilor:
“A gresi este omeneste”, “nu-i o problema daca gresesti”, “nu ma supar pentru o nota mica”, “si eu greseam”…. Astfel de cuvinte spun parintii copiilor…la inceput.
Cum ajung apoi sa puna o presiune atat de mare pe cei mici, incat aceste vorbe sa nu mai fie crezute de copii?
Exagerarea in reactii
Sunt parinti care tipa foarte tare la copil, sau se arata extrem de nemultumiti, comenteaza mult timp, sau arata insistent copilului cum ar fi trebuit sa faca lucrul respectiv, asa incat copilul are senzatia nu ca este corectat, ci este certat de parca ar fi facut ceva extraordinar de grav.
Exagerarea, tipatul, acea stare de “nervos”, de “suparat” a parintelui, pe copil il sperie, el nu constientizeaza “gravitatea” faptei lui, ci simte o presiune foarte mare, pe care nu si-o explica.
Pentru copil, lucrul cel mai important ajunge sa fie acela de a nu-si supara parintii, pentru ca unul dintre ei, daca nu amandoi, va izbucni, pur si simplu, intr-un scandal. Teama aceasta pe care o capata copilul in urma unui astfel de comportament al parintilor, il face pe cel mic sa nu mai aiba incredere in el atunci cand face ceva, sa se balbaie, sa ii tremure vocea cand da un raspuns, pentru ca ii e teama sa nu greseasca, sa fie nesigur cand scrie si tot asa.
Ati vazut copii care, cand fac un exercitiu, scriu ceva, apoi taie, iar scriu, iar taie? Sunt nesiguri pentru ca le este frica de ce o sa se intample, daca, Doamne fereste, e gresit ce scriu?
Cand ii rogi sa caute ei raspunsul la “ce o sa se intample?”, acesta este, invariabil, “mama va tipa foarte tare la mine”, “tata se va supara teribil”, “o voi dezamagi pe mama”.
“Ce nota mi-ai luat?”
O alta abordare nepotrivita este aceea de a evalua copilul in raport cu insusi parintele, spre exemplu: “Ce mi-ai facut aici?”, “Ce nota mi-ai luat?”, “Ce mi-ai scris?”, “Uite cate greseli mi-ai facut!”, “Uite in ce hal mi-ai scris in caiet”…Recunoasteti aceste vorbe? Ati auzit pe cineva folosindu-le!
Aceste cuvinte determina un copil sa-si raporteze greselile in functie de parinte, este ca si cum parintelui i-a facut un rau. “Ce nota MI-AI luat?”, adica tu MIE mi-ai luat o nota proasta, tu MIE mi-ai facut o multime de greseli in caiet, tu MIE mi-ai facut ceva rau.
Copilul il iubeste pe parinte neconditionat, dragostea unui copil pentru parintii lui este totala, este dincolo de el, de aceea copilul sufera, se simte vinovat si nu mai are curaj sa mearga mai departe in lucrarile lui, in exercitiile lui, in a raspunde, in a scrie, ajunge iarasi sa stearga, sa scrie din nou, sa tremure, n-are siguranta ca daca face ceva, iar acel ceva este gresit, nu e nicio problema, se poate sterge si se poate corecta. Lui ii e teama ca daca face ceva si a gresit, de fapt i-a facut un rau parintelui.
- Cum corectam aceste greseli?
In primul rand NU le numaram, NU le corectam cu rosu. Nu taiam, NU rupem foaia,
ci cu stiloul cu care s-a scris si de catre copil, nu de catre noi.
La noi, la Centrul Global Learning, deviza este “Numaram pasii spre progres, niciodata greselile”, am scris-o pe un panou si avem grija sa marcam mereu tot ce este corect.
La inceput:
A durat timp pana s-a inteles ce inseamna asta, primul lucru pe care il intrebau copiii era “Bine, si nu imi corectati cu rosu?” “Si eu cum vad cate greseli am facut?”, “N-am lucrarea corecta”, “am gresit de multe ori si nu mi-ati pus cu rosu ce am gresit!!!”, copiii, practic, asteptau sa fie imediat marcate cu rosu toate greselile, iar pagina, daca ar fi avut, sa spunem, patru marcaje cu rosu, ar fi fost patru locuri in care ei nu ar fi fost perfecti, in care ei dadusera gres…puteam face oare asa?!
Eu raspundeam: “Nu, nu voi corecta cu rosu. De ce sa corectez cu rosu daca tu ai scris cu albastru? Ce rost are? E o greseala mica, o putem sterge cu picul si poti sa scrii cu albastru deasupra, sa ramana caietul frumos. Greseala asta este corectabila, de ce sa pun pixul rosu pe ea? Nici macar nu am pix rosu.”
Mi-a luat un timp sa ii conving. Intruna isi numarau greselile: “Am facut doua greseli!”, “Am facut cinci greseli!”, a trebuit sa insist sa nu se mai numere greselile, sa numaram pasii inainte, sa vedem cat am progresat, ca am invatat ceva.
Mesajul sa fie: “Daca astazi am invatat ceva, astazi suntem mai buni”, nu “daca am gresit ceva suntem mai rai”.
Ce si cum sa facem cand copilul greseste?
Ne uitam la caietul lui si laudam ceva frumos, poate are scrisul ordonat, nu este neaparat frumos , dar este ordonat, un titlu scris frumos, elegant, o subliniere frumoasa, o scoatere in evidenta a unei scheme, gasim ceva ce se poate lauda si spunem: “Ia uite ce frumos ai scris aici!”, “Ce frumos ai subliniat asta!”, “Ce ordonat este scrisul”, gasim un motiv sa il laudam. Apoi putem sa il laudam pentru fiecare raspuns corect. Nu exista copil sa nu aiba ceva de laudat, ceva bun in caiet.
Acolo unde raspunsul este gresit nu trebuie criticat, putem spune: “Aici corect ar fi asa, tu ce spui?…”, iar greseala doar se identifica si se corecteaza. Greseala nu se scoate mult in evidenta, nu se marcheaza, nu se cearta, nu se exagereaza, doar se identifica si se corecteaza, eventual cu aceeasi culoare, cu propriul lui pix, sau stilou, ca si cum caietul asa a fost corect si frumos de la inceput. Spre exemplu, cand construim o cladire, o vrem pe toata la fel, nu vrem ca undeva sa aiba tot felul de pete, sau marcaje unde ea nu a avut de la inceput ceva bun.
Practic, nu numaram greselile, ci numaram pasii spre progres!